Cupa presedintelui – o alta aberatie

De dimineata am observat ca-s cam prea multi politzai pe Stefan cel Mare. Insa nimeni nu s-a apropiat sa-mi spuna sa nu parchez pe Stefan (intre Bulgara si Armeneasca). Intoarsa peste o ora, vad ca Stefan e curat-curatel, nici zare de masini parcate, inclusiv a mea. Opa…. Vad un politzai, ma apropii si-l intreb ce se intimpla. El un pic fisticit imi zice ca-i cupa presedintelui. Mare brinza!!! (imi zic eu). Si masina mea unde-i? Pai e pe trotuar, si mi-o arata. Si cum ies eu de aici? Pina la 5 seara nu aveti voie. E abia 11. Puteti incerca sa mergeti pe trotuar pina la Armeana si de acolo in jos. Aha, mersi.

Imi zice cineva ce-i cu aberatia asta? Adica in zile normale, biciclistii abia de reusesc sa mearga pe strazile Chisinaului din cauza traficului aglomerat si inexistentei unor benzi special pentru ei, dar cind e cupa, deja soferii sunt pusi sa mearga pe trotuare?

Descoperindu-l pe Matei Visniec

Sotul meu a stiu ce carte sa-mi bage sub miini cind am trecut ultima data pe la Diverta. Lucru pentru care ii multumesc

Voi reproduce mai jos, citeva fragmente din Nina sau despre fragilitatea pescarusilor impaiati celor pentru care lectura este un deliciu.

Despre plecare

“Iata, in sfarsit, ziua plecarii, toata lumea s-a adunat sa-mi spuna la revedere, ii imbratisez pe toti, imi iau valiza si plec, ma indepartez de casa in care m-am nascut, de locul in care am trait, ma indepartez de trecut pentru a-mi incepe prezentul, pentru a-mi trai visul atat de mult asteptat, plecarea, pentru a-mi incepe calatoria la care am visat, calatoria visurilor mele. In timp ce ma indepartez insa, sunt cuprins de o usoara angoasa, faptul ca m-am rupt fizic de casa in care am trait parca nu e suficient, mai am o  usoara senzatie ca o parte din mine a ramas acolo, mi se face chiar frica, nu cumva doar visez ca am plecat? Intorc capul ca sa mai privesc o data casa devenita o iluzie, un punct la orizont, toti ai mei sunt in continuare acolo, in fata casei, niste batiste mici albe care se agita, tata, mama, fratii, surorile, niste puncte albe, dar acolo, continua sa-si ia ramas-bun de la mine in timp ce ma indepartez de ei si devin si eu, pentru ei, un punct minuscul care isi tareste o valiza minuscula spre linia orizontului. Pasesc cu indarjire, inaintez, ma indepartez de trecut si de casa din care toata lumea ma priveste inca, dar ceva, ceva ma nelinisteste. Oare ma indepartez cu adevarat sau doar ne estompam intr-un vis pe care il avem impreuna? Nu stiu, nu mai stiu, in orice caz simt ca fac un anume efort fizic, simt ca sunt in miscare, dar ma tem ca de fapt ma misc ca intr-un vis, intr-un fel de ceata deasa. Si totusi merg, simt o oboseala reala, oboseala nu este o iluzie, este dovada ca nu visez. Desi, uneori, anumite vise, mai ales cand se transforma in cosmaruri, ne dau aceeasi senzatie de oboseala, ne epuizeaza, desi suntem intinsi in pat si nu facem nici cel mai mic gest… Acum sunt foarte departe, departe de tot, de fapt merg de trei zile. A fost visul meu sa plec, sa-mi parasesc casa si locul in care m-am nascut, sa fug de fapt, numai ca, lucru extrem de ciudat, cu cat ma indepartez mai mult de cei de care am vrut sa fug cu atat am sezatia ca de fapt ma aflu pe drumul de intoarcere… Oare ma indepartez cu adevarat sau sunt pe cale sa ma intorc acasa? Sau poate ca doar ma invart in cer si de fapt nu fac decat sa trasez cercuri din ce in ce mai mari, si apoi din ce in ce mai mici, in jurul casei mele, locul pe care il urasc cel mai mult in lume, dar pe care il port totusi iremediabil in mine, in fiinta mea, pentru ca el nu ma paraseste niciodata… Cum sa te indepartezi de un punct pe care il porti fara incetare in tine, cum sa te indepartezi de un centru al lumii care esti de fapt tu insuti? Orice calatorie este o deplasare in cerc, cum sa indepartezi in aceste conditii de centrul cercului?”

Despre case

“Casele sunt ca si femeile, adica simti sau nu simti dorinta de a le locui …  “

Despre revolutii

“Revolutiile n-au adus niciodata la nimic… Singura revolutie pe care umanitatea ar trebui sa o faca este sa-i convinga pe oameni sa fie mai umani.”

Despre societate

“O societate noua se construieste tot asa cum se creste un copil… trebuie timp, trebuie rabdare, nu poti sari etapele.”

Sper ca aceste fragmente va vor inspira in cautarea cartilor scrise de Visniec. Lectura frumoasa!

Oglinda

In lumina diminetii, inca transparenta si pura totul pare altfel…

Primele clipe matinale, dusata, pieptanata, cafeinata, trag o privire in oglinda sa fac cunostinta cu omul din mine. Cine sunt eu voi cauta inca o viata intreaga. Sau cine cred ca sunt. Pe cind ceea ce vede ochiul liber nu poate fi nici tainuit, cosmetizat sau parfumat. Asa se face ca in goana dupa timp rar se intimpla sa ma opresc, sa vad, s-ascult, sa dau ascultare.

Am observat ca nuditatea din oglinda pare mai intriganta decit haina la care te uiti sa examinezi daca are vre-o cuta. M-am oprit sa vad unde am ajuns si de unde. Parca daunazi eram o “tandra si firava fiara”, sau credeam asa…. Acum insa, vad un trup de femeie matura, sau doar imi pare.

Vad pentru prima data un corp care-mi place; cu celulita, citeva kilograme in plus, cu forme mai rotunde, mai pronuntate, mai altele decit le vedeam pina acum. Citeva riduri incep sa se pronunteze in coltul ochilor si la marginea gurii.

Incet dar sigur, pasesc in timpul impacarii cu sine si cu ceea ce se arata in oglinda…

Moldova = Mamaliga?

Multe site-uri si bloguri rusesti calificau drept ‘de mamaliga’ ‘revolutia’ care a avut loc in zilele de 6-8 aprilie. Nu ne-a placut aceasta calificare a ‘revolutiei’ noastre, insa, ajung sa cred ca au avut dreptate pina la urma.

Inca in seara de 5 aprilie, cind am aflat rezultatele exit-pollului nu-mi venea sa cred, eram nedumerita si dezamagita. Am fost dezamagita in 2001, apoi in 2005. Acum insa, dezamagirea mea nu mai avea margini. Sms-ul din ziua de 6 aprilie l-am privit cu scepticism, l-am trimis mai departe cu gindul ca macar vreo 200 de oameni vor iesi in piata cu o luminare. Cind insa am am vazut atita lume, ca nici capatul multimii nu-l puteam vedea, imi treceau fiorii de bucurie si nadajduinta ca totusi se va putea schimba ceva.

Au urmat zile de teroare. Batai, torturi si culmea, omoruri. Toate astea doar in citeva zile, sub ochii oamenilor neputinciosi si ai jurnalistilor vulnerabili. Toate astea intr-o tara ce se margineste cu Europa si care se vrea democrata.

Am iesit si in ziua de 12 aprilie la proteste, dupa o noapte dormita cu o frica ingrozitoare, cum n-am mai avut vreodata. Multimea adunata, majoritatea formata din adulti, si desigur militieni in civil, m-a facut sa cred ca totusi ai nostri nu dorm, si nu doar tinerii sunt cei care vor ceva mai mult de la aceasta tara. Aici insa s-au terminat protestele. Au urmat vizite ale delegatiilor europene, rezolutii, prima sedinta a parlamentului, conferinte de presa ale opozitiei mesajul carora nu-l mai pot intelege. Protestatarii isi vad de treaba, de frigarui, de ziua Europei, de vacante si concedii, de discutii pe bloguri vizavi de ‘e necesar sau nu votul de aur’. Uneori imi vine sa cred ca distrugerea cladirilor de catre vandali a avut un singur scop: motiv de reparare a acestor palate, asa cum comunistii sunt siguri ca au in fata inca multi ani de guvernare. Cum ramine cu deziratele noastre: LIBERTATE, REFUZ-REZIST-SUNT ANTICOMUNIST, JOS COMUNISTII, COMUNISTII LA GUNOI, VREM IN EUROPA, etc?

In citeva saptamini vor fi formate organele de conducere ale parlamentului, va fi numit guvernul, si foarte probabil un presedinte va fi ales. Toate acestea in numele dialogului! Ma intreb, pentru asta au murit cei trei tineri si alte sute au fost batuti cu semne ramase pe viata?  Eu cred ca nu !

Protests again

Tomorrow is announced another round of protests. The meeting from tomorrow is officially organized by the parties from the opposition PL, PLDM, AMN. I truly hope that this time not only teenagers and young people discontent with what’s going on will come, but also adults will join.

Have a look at the bellow video. Without them, we couldn’t have regained our independence in ‘89. Now, it’s yours and our turn again to go out and ask for our rights.

Fear and terror has been installed in Moldova

Fear and terror has been installed in Moldova. We are afraid of getting out, of leaving the houses for shopping. We are afraid of staying in, the police can come in with force at any time and take us. Hundreds of young people have been arrested, beaten, tortured, raped, convicted without proper trial.
Half a year ago I was comparing Zimbabwe with Moldova, and unfortunately I was right.
The society is divided in two, one is against the ruling communist apparatus and others are supporting it. Those who support communist are acting against their parents, children, neighbors.
My friend who is a teacher in the village were my parents live, said that some 9th grade students wrote on the blackboard “Jos Comunistii“ (Down with the communists) and some teachers called the police who took these children to the police office.
We are going to our offices and cannot work because we feel like we lost someone we love. And we lost our freedom. We don’t know what’s going on. The main internet sources of information has been blocked, even social sites like Facebook. Needless to say, all national media is controlled by the government.
I feel like I’m in the middle of a nightmare and I cannot wake up.

Chiar daca

Chiar daca pleaca decolteu, o voi pastra in blogroll-ul meu, asa cum am facut si cu exploziisolare. Sper ca si decolteu, fie isi va schimba parerea (pentru ca este stupid sa te superi din cauza unui concurs), fie va scri in alta parte, asa cum a facut-o malina. Stiu ca si alti blogeri s-au lasat de scris. Avusem si eu o pornire similara atunci cind am citit pseudo-criticile vizavi de blogurile inscrise in Blogovat… insa mi-am dat seama ca blogul meu nu se adreseaza maselor, sau tuturor blogerilor, ci are un public mai ingust, unul care-mi impartaseste viziunile si parerile. Asadar, decolteu, te indemn sa te mai gindesti asupra deciziei luate, cu atit mai mult ca toate blogosfera moldoveneasca si nu numai, a vorbit numai de bine despre blogul tau. Na, nu putem noi concura cu teme usoare legate de sex si tot ce e mai in voga acum

Trakai (1)

Am reusit la trenul de la 12.15 cu destinatia Trakai. Era o zi ploiasa de sfirsit de toamna.

Ne trezisem neobisnuit de devreme pentru acea perioada a vietii noastre de studenti erasmus. Stateam inca in pat, era 9, iar pe geam nici pomina de timp frumos, sau macar un pic de soare. Nu mai eram sigura ca ceilalti vor vrea totusi sa merga la Trakai, asa ca am inceput sa dam sms-uri, care gratie Tele2 erau gratuite. Sms-ul decisiv a fost “I don’t wanna spend another day in this dorm”. Asa ca vrind nevrind, dupa o seara lunga de party, am reusit sa ma ridic si sa intru in dus pentru a ma trezi definitiv. Ne-am adunat in bucatarie, luat micul dejun si in scurt timp am ajuns la gara.

Era un fel de personal, cu toate ca mult mai spatios decit trenurile din Romania. Am ocupat citeva rinduri de scaune. Sa nu ne plictisim in drum, am decis sa ne jucam in orase. Ajunsesem la litera C si eu mi-am amintit de Calgary, un oras in care tocmai se instalase una din fostele colege de servici. In acel moment trenul se opri, si asa cum nimeni nu anunta ce statie e, sau ca noi pur si simplu nu intelegeam inca lituaniana, m-am apropiat de citiva tineri, care stateau la usa sa iasa, sa-i intreb unde am ajuns. Si-am zis, Sorry, is it Calgary? Ei au facut niste ochi… probabil prima data auzeau acest cuvint, si la sigur nu semana cu niciun cuvint Lituanian, caci n-avea nici as, ai, sau us la sfirsit…. In fine, mi-am amintit repede care era totusi destinatia noastra si-am repetat intrebarea cu o mica modificare Is it Trakai? Yes, it is.

Era 24 noiembrie. Deja de doua luni nu mai vazusem soare. Iar ploaia se oprea o data la cinci zile insa si atunci doar pe citeva ore, evident, soarele nu iesea nici atunci. Ploua cu caldarea. Umbrelele doar ne facea sa credem ca suntem protejati de apa. La iesirea din tren, pe linga stropii de ploaie, siroiae de apa pe asfalt, biltoace, mai erau si lacuri jur imprejur. O senzatie “nemaipomenita”. Oricum, eu eram incintata ca in sfirsit am ajuns si in Trakai, un loc despre care am auzit multe.

continuarea urmeaza curind…

Dimineata

Ceasul suna la 6. E prea dimineata, vreau sa mai dorm. Mai prelungesc visul impletit cu nume din bloguri, Sara, who is Sara? La 6.15 ma trezesc. Am o zi lunga, trebuie sa le reusesc pe toate. Imi pun cafeaua la fiert, lavazza la ibric, cea mai buna. Urmaresc pe geamul din bucatarie inghesuiala hulubilor la semintele aruncate de catre cineva de la etajul de mai sus. Intotdeauna m-a frapat sa urmaresc cum se arunca hulubii la seminte, coji, farimituri, orice, sa manince… Celalalt geam din odaie da intr-un parc micut. E frumos sa privesti in orice anotimp, insa nu si iarna. De cum se incalzeste, in parc ies mamici cu bebelusi, iar spre seara tineri indragostiti, care stau unul peste altul pe bancile parcului (in tineretea mea, nu ne permiteam sa stam asa. Sa fi imbatrinit atit de mult ?) Noaptea, aici e locul de intilnire a celor care au de lamurit ceva. Spre 12, 2 noaptea poti auzi urlete, amenintari, uneori impuscaturi. Dimineata e plin cu sticle, iar spre ziua, deja e navalit de copilasii dornici sa se joace… Cine stie, poate unii dintre ei, peste citiva ani isi vor petrece si noptile aici pentru ‘razboare’.

E foarte devreme. Doar de weekenduri am posibilitatea sa savurez dimineata cafeau fara sa ma grabesc. Iata ca si azi, ca niciodata, imi beau cafeaua in liniste, negrabindu-ma nicaieri. Imi zic sa-mi calc in sfirsit perechea de pantaloni care n-am purtat-o toata iarna, pentru ca pur si simplu imi era lene sa-i calc. Asa voi avea impresia ca sunt intr-o haina noua. Caci dupa cum spunea Nata, atunci cind imbraci o haina noua ai mai multa incredere in tine, te simti mai bine, bla, bla, bla. Nu-i calc de fapt ca sa ma simt nu stiu cum. Aseara am vorbit cu mama, imi povestea ca si-a gasit citeva ore suplimentare sa lucreze atunci cind are liber de la batrina pe care o ingrijeste. Lucreaza la o Ukraineanca. Calca camasi. Mi-a povestit cum zilele trecute a calcat camasi sase ore neintrerupt, fara nicio pauza, cu un fier de calcat foarte greu, cu aburi multi si fierbinti. Iar mie imi este lene sa calc o pereche de pantaloni…

Intotdeauna dupa ce vorbesc cu mama am un sentiment de vinovatie. C-ar fi trebuit sa fac mai multe, sa am afacerea mea, sa cistig milioane si sa pot sa-i dau si mamei vreo mie de euro pe luna sa aiba de cheltuieli.

Incep ora de franceza. Azi invat conditionalul.

Cu o jumatate de ora mai tirziu ajung la birou. Si din acest moment ziua nu mai este nicidecum interesanta. Mi-am zis, de azi voi incepe sa ma trezesc mai devreme, sa am mai mult timp pentru mine, pentru a savura diminetile, comunicarea in timpul micului dejun, si pur si simplu viata. In rutina din birou ai impresia ca nu traiesti, ci esti o masina pe doua picioare, cu capul in calculator, telefon, hirtii, proceduri, birocratie, comunicare ineficienta.

Azi am chef de scris, insa tot despre ce pot scri nu este nici funny, nici interesant, nici sa mentina cititorul captivat. Va rog, daca va plictisiti, nu mai intrati pe acest blog… Atita timp cit ma aflu in Moldova, va promit ca va fi unul pesimist.

Prietenii mei

Copilarie: Diana, Diana, Liuda.

Diana – UK

Diana – MD

Liuda – PT

Ani de liceu: Oxana, Irina, Maya, Clim, Nelly, Vitalie, Ina, Vitalie, Mihai

Oxana, Irina – MD

Maya, Clim, Vitalie – USA

Nelly – CA

Ina – RO

Vitalie – un picior in CA

Mihai – MD un picior in afara

Ani de facultate: Viorica, Diana, Ion, Olea, Valeriu, Natalia, Natalia, Vali, Kat

Viorica – RU

Diana – un picior in CA

Ion, Kat – USA

Olea – un picior in BE

Valeriu, Vali – FR

Natalia, Natalia -RO

Ani post facultate: Lenuta, Angela, Rodica, Liuda,

Lenuta, Angela, Liuda – MD

Rodica – CA

Ani masterat: Lyuda, Nejla, Ruta, Emre, Jaehan, Livia, Andrei, Consuelo

Lyuda – UA

Nejla, Ruta, Jaehan, Livia, Andrei – LT

Consuelo – IT

Emre – TR

10 prieteni ramasi, 23 prieteni imprastiati in lume….