Telenovela pe scara mea – sau viata copiilor lasati singuri in Moldova

Sabrina este vecina mea. Are doar 14 ani si de 3 ani de cind locuiesc in acest apartament niciodata n-am vazut-o pe maica-sa, doar bunica vine o data pe an pentru citeva saptamini pentru a face ordine in relatiile cu vecinii. Caci de Sabrina au grija vecinii. In primul an o vizita zilnic o vecina de la etajul de sus. Ultimii doi ani ingrijirea Sabrinei i-a fost incredintata altor vecini de pe etaj, Valea si Jenea. Cheochea Valea, care ii mai este si nana de botez, spala scarile si face curatenie in farmacia de jos. Cheochea Valea este o femeie uscativa, piele si os, uneori ma mir ca mai are puteri sa munceasca diminetile. Cind merg pe linga ea o salut si ea imi raspunde respectuoasa la binete. Insa cind stau in odaie, ii pot auzi urletele ragusite la nepot, la Sabrina, la fiica-sa. Fiica-sa, Jenea, probabil e de virsta mea. Are un copil de vreo 3 ani. Jenea sta acasa, urla la maica-sa, la copil, se cearta cu vecinii, fumeaza, bea, se distreaza cum poate. Primele cuvinte sau mai bine zis sunete care le-a invatat copilul Jenei au fost urlete. Copilul asta nu stie sa vorbeasca nici acum, el tipa. Vrea ceva, tipa, nu-i place ceva, tot tipa.

Asa dar, acum citeva saptamini a venit bunica. Este o doamna in virsta, care vorbeste in romana cu accent italian, si dese ori nu gaseste cuvintele potrivite si le spune in italiana. Marina ii spune. Ea arata bine, insa are un caracter de fier, toti vecinii se tem de ea. Daca ai nimerit in fata ei cu vre-un pacat, iti poate trimite un blestem gras ca ai patito pentru toata viata. De chea Mariana mai bine sa te tii departe. Marina a venit acasa sa pregateasca toate actele necesare Inei, mama Sabrinei, pentru a se marita cu un italian, si poate, poate, isi va revedea copilul care deja e fata mare. Marina mi-a batut intr-o seara la usa sa ma intrebe daca as putea sa am grija de Sabrina, ea ma plateste, insa vrea sa stie ca cineva de nadejde are grija de nepoata sa. Ca spurcashiunea de Jenea a numit-o debila si batrina, si proasta, si betivanca. Marina plingea, sau incerca sa plinga, caci nu-i vedeam lacrimile. Era beata. Sabrina statea in pragul usii si se inabusea in plins. Plingea pentru ca ii era ciuda ca bunica a fost numita batrina si proasta, si debila, sau pentru ca ii parea rau ca nu vor mai fi prieteni cu vecinii betivi si degradati, sau ii este mila de ea. Si eu as fi plins. I-am explicat Marinei ca noi stam acasa foarte putin timp, doar diminetile si serile tirziu si ca nu avem cum s-o ajutam si ca ne pare rau. Marina a spus ca pacat, noi suntem asa oameni buni si intelegenti, nu ca Valea cu fiica-sa. Sabrina nu stiu ce i-a urlat bunicasei in replica. Vocea Sabrinei devenise si ea ragusita ca cea a Valei si a Jenei. In acel moment mi-o amintisem pe Sabrina cind am vazut-o prima data, acum 3 ani, era micuta si rusinoasa si tare dulce. Acum e alt copil. Ma intrebam, oare cum se simte maica-sa care n-a vazut-o de atitia ani. Sabrina are de toate – iPod, Mobil cu toate navaroatili, si haine multe de firma, si mai are si aere, aere de copil cu parinti in Italia. Anul acesta alti vecini vor avea grija de ea, ii vor gati mincare si o vor bate la cap sa-si faca lectiile, insa daca acestia nu fac ceva la locul lor ea le va tipa cu un ton autoritar ca bunica mea va plateste, asa ca fiti draguti cu mine.

Radio Orhei Rulz

De fiecare data de cum trec de codrii Orheiului in timp ce ma indrept spre casa parinteasca, ma pun pe cautat frecventele 101.6FM ale Radio Orhei pentru a-i asculta cu mare drag pe baietii si fetele cu o dictie de invidiat chiar si pentru cei mai progresisti DJ de la radiourile chisinauniene. Muzica selectata cu mult gust mi-aduce aminte cu nostalgie de timpurile liceene. De timpurile cind plina de naivitate copilareasca dar si multa initiativa si dorinta de a realiza ceva extraordinar, am initiat un ziar pentru liceul in care invatam, producerea caruia a continuat si dupa plecare mea la facultate.

Acum, la Orhei sunt editate citeva ziare locale, este un radiou local, iar ceea ce se face e facut cu mult profesionalism si daruire. Simt o oarecare nostalgie si invidie chiar. Am preferat orasul mare pentru mai multe oportunitati, pe cind in acest orasel mic, plin de istorie si pentru care port o dragoste aparte, puteam face probabil mult mai mult. Mi-ar fi interesant sa ma intilnesc cu baietii de la radio, poate imi sunt fosti colegi de liceu, cu toate ca nu le recunosc vocile. As vrea sa stiu ce simt ei. Sunt multumiti de ceea ce fac? Ce idei noi au pentru dezvoltarea programelor? Cu ce probleme se confrunta? Cu ce as putea sa-i ajut? Multe intrebari, la care sper intr-o buna zi sa pot gasi un raspuns la o ceasca de cafea.

Cersetorii, ce facem cu ei?

De doua ori pe zi sau poate si mai des, am marea ‘fericire’ sa merg pe subterana de pe Ismail. Reusesc sa-mi ‘parfumez’ haina si parul cu miros de placinte cu varza, de bors si de soleanca, sa stau la coada asteptind sa se faca loc si pentru un sufletel mic ca al meu ca sa pot trece mai departe. Daca in lumea normala in orele de virf oamenii se grabesc, la noi toti merg agale si se intind pe tot spatiul nepermitindu-ti sa-i depasesti. Mai apoi, coborind si ridicind scarile sunt intilnita de garmoshka noului cersetor, de tinara mama cu copil in brate ce sta pe scari cersind si ea, de un alt cersetor ce-si demonstreaza iscusit burta iesita tare ciudat din corp, un altul fara miini, altul fara picioare, o batrina cuminte si tare trista, un batrinel cu ochelari ce are mereu in fata sa citeva mere ce sunt folosite pentru a tine banii adunati ca sa nu fie luati de curentii de aer sau mai stiu eu de cine. Trec asa si ma gindesc, oare daca in fiecare zi as lasa cite 50 de banuti sau un leu la fiecare, cu cit s-ar elibera portofelul meu lunar? La vreo 200 de lei. Sa zicem ca alti 50 de oamenii ar fi la fel de marinimosi si ar scoate si ei din bugetul lunar vreo 200 de lei. Se aduna deja 10.000. Respectiv, fiecarui cersetor i-ar reveni lunar 1428 de lei, or salariu mediu pe economie.

Acuma, eu as prefera sa dau din salariu meu lunar vreo 300 de lei unui azil special format pentru asa categorii de oameni. Acolo ei sa aiba posibilitatea sa ia 3 mese, sa aiba conditii normale de igiena (dus, baie, veceu) si servicii medicale de stricta necesitate. Oare se vor duce aceste persoane la asemenea centre, sau vor prefera sa stea in continuare pe soare si ger pe scarile subteranelor cersind? Nu de alta, dar vazind in fiecare zi asemenea imagini ti se taie un pic din buna dispozitie cu care te-ai pornit de acasa, ti se creaza mila, dispret, rautate, bunatate, un val de sentimente cu care nu poti face nimic, care te fac cu timpul sa devii rece si inuman la greutatile celor mai tristi ca tine. Nu vreau sa devin de piatra, vreau sa ajut, dar nu prin a da 1 leu unui cersetor zilnic, dar prin a sti ca acel leu chiar va aduce un bine si nu va imbogati anumiti pesti ce se roiesc in jurul lor si colecteaza venitul zilnic.

Nu vreau sa dau intrebari retorice de tipul: Ce face statul pentru asemenea categorii de oameni. As vrea sa stiu in schimb daca exista deja asemenea centre de ajutor pentru cei fara casa (cersetori) si daca as putea eu, cetatean obisnuit sa contribui si de ce nu, sa fac o mica campanie pentru a aduna in jurul acestor centre cit mai multi cetateni obisnuiti.